POVESTE ADEVĂRATĂ. Sunt obligată să-i accept amanta soţului meu:

— Fezandat, mamă… Așa se zice.

— Mă rog, eu sunt proastă, nu știu cum se zice, sunt țărancă. Dar uite că tot l-am prins!

își freca mâinile de satisfacție, deși situația, dacă era s-o judec la rece, nu ar fi avut de ce să-i dea motive de bucurie. Mama însă era bucuroasă nu pentru ce mi se întâmplase mie, ci pentru că avusese dreptate. Se bucura că nu dăduse greș când mă avertizase,

la început, că Eduard e un nemernic care nu mă merită. întâmplător, soțul meu nu era acasă, fiindcă lucrează și acum, după ce s-a pensionat. Așa că maică-mea n-a avut cui să-i facă scandal și, după câteva ore de așteptat, a trebuit să se ducă acasă, să-și facă injecția, că e bolnavă de diabet.

Dar l-am luat eu în primire pe Eduard, când a sosit acasă. Eram în bucătărie, făceam o prăjitură; pregăteam aluatul, de nervi trebuise să mă apuc de ceva.

— Ai venit de la cealaltă nevastă a ta? l-am luat eu direct, când a intrat în bucătărie.

S-a așezat ușurel pe taburet, a oftat și n-a zis nimic.

— Nu răspunzi, mincinosule, trădătorule?

— Cum ai aflat? a întrebat el. Că am ținut totul foarte bine ascuns.

— știi și tu că rahatul începe să miroasă până la urmă. Credeai că o să închid ochii și n-o să aflu nimic, nu? După care, puteai să-ți faci de cap cu femeia aia, s-o aduci aici, s-o iei de nevastă… Nu ți-a fost rușine, m-ai mințit în toți acești ani, zeci de ani…

Eduard privea în pământ, încruntat.

— Așa a fost să fie, a zis el șoptit, ca pentru sine.

— Cum adică așa a fost să fie? De ce n-a fost să fie altfel, să fie bine? De ce a trebuit să-ți bați joc de mine, de copii?

— Nu mi-am bătut joc. Adevărul e că v-am iubit pe amândouă, n-am putut renunța la niciuna dintre voi. Ea a acceptat situația asta, tu nu știai și nici n-ar fi trebuit să afli…

Ne-am certat atunci îngrozitor. Făcuse un păcat de moarte, în ceea ce mă privea. Mă mințise atâta vreme, îmi distrusese viața.

— Vreau să termini cu ea acum, imediat, am țipat eu.

Eduard a început să râdă, ca de o glumă bună.

— știi bine că asta nu se poate, după treizeci de ani. Nu te gândești că e o viață de om? Nu pot renunța la ea, așa cum nu pot renunța nici la tine. Mai ales acum, că e bolnavă de inimă.

— Atunci, o să fac eu pasul acesta, o să plec eu, o să divorțez!

— Valeria, hai, nu fi ridicolă! Cine mai divorțează la vârsta noastră?

Am ieșit din bucătărie, trântind ușa. M-am dus în sufragerie, unde am început să plâng. Dar, încet, încet, am început să văd lucrurile într-o altă lumină. într-adevăr, mă înșelase atâta vreme și destul de urât. Dar avea dreptate. Unde să mai plec la anii mei?

Fără niciun ban, fără pensie, fără un sprijin. Să mă duc pe capul copiilor mei, să le fiu povară? Nu puteam, nu le puteam face așa ceva, și nici nu le puteam spune de ce mă despart de Eduard, la bătrânețe. Mi-era rușine că atâta vreme am fost oarbă, că n-am știut

că Eduard avea o amantă la care se ducea ca acasă. Eduard avea dreptate. La vârsta noastră, cine mai divorțează? Ce puteam face? M-am prefăcut că totul e la fel ca înainte, că nu s-a întâmplat nimic. Dar, înainte de asta, am avut o discuție cu el.

— Uite, încerc să te înțeleg. Nu zic că te iert, că sar în sus de bucurie pentru ce ai făcut. Dar măcar de gura lumii să păstrăm aparențele. încerc să uit ce am discutat ieri, dacă-mi promiți că nu vei aduce niciodată vorba despre femeia asta, că nu mă vei neglija pe mine pentru ea. Că n-o să aud nicicând de ea și că nu-mi va veni vreodată la ușă, ca să-și ceară nu știu ce drepturi.

— Sunt de acord, a încuviințat Eduard. Așa cum nu te-a deranjat până acum, tot așa nu te va deranja nici de acum încolo!

Am făcut, așadar, un compromis. și de aici a ieșit doar Eduard neșifonat, după ce mi-a schimbat viața, că am ajuns la vorba mamei, chiar dacă nu-mi convine. Dacă n-aș fi plecat eu de la serviciu, dacă nu l-aș fi abandonat, să rămân la mâna bărbatului meu, acum alta ar fi fost situația. N-ar fi trebuit să accept o asemenea măgărie din partea lui.

Vă întrebați, firește, dacă nu sunt geloasă pe femeia aceea. La vârsta mea, e destul de greu să te mai apuce gelozia. Sentimentele astea mari ca dragostea și gelozia dispar, se tocesc, cu timpul. Nu, n-am nimic cu amanta lui Eduard. Mi-e chiar milă, când mă gândesc la ea.

Ceea ce mă doare cumplit este trădarea lui, minciuna în care m-a ținut vreme de treizeci de ani. Așa că de-asta vreau să le dau un sfat cititoarelor, mai ales celor tinere: fetelor, nu vă lăsați serviciul pentru nimic în lume! Nu merită, zău! E mai comod, într-adevăr, dar nu

se știe când vine o clipă în care trebuie să vă luați viața în mâini, să fiți independente, și nu să stați după bărbat. Să vă fie învățătură de minte ceea ce am pățit eu. Nu mai am demnitate, am devenit un biet obiect casnic, o bucătăreasă. Vreți să ajungeți ca mine? Nu cred.

Loading...